luni, 12 noiembrie 2012

Etapa 22. Cartea in habitatul natural

Enuntul probei: Nemira va propune un concurs de fotografie. Pozeaza o carte de la Nemira intr-un mediu pe care tu il consideri cel mai potrivit. Unde ai citi cel mai bine o carte de la Nemira? Motiveaza alegerea ta in cateva cuvinte. Fie ca faci o poza cu telefonul mobil sau un aparat foto performant, noi vom tine cont de originalitate. Editarea este permisa.

*****

Mâna și piciorul opus, permanent, o mișcare fluidă, care ore în șir curgea în sus. Era un fel de dans în forță, un fel de balet sincronizat de doi oameni care se bucurau tacit de un fel de tovărășie fără limite. Mintea se golea de orice surplus de gânduri toxice, se relaxa într-o armonie de o simplitate desăvârșită. Atingerea stâncii era aproape tandră, personală și călduță sub razele vesele de toamnă. "Singuratatea verticalelor" era un titlu de carte care îmi luminase adolescența, pe vremea când alpinismul era doar un vis. Metafora din titlu era acum o trăire continuă, era stilul meu de viață, iar Peretele Văii Albe devenise un fel de a doua casă… cel mai mare perete din Europa de sud est. Verticala, vidul, valorile personale erau visul meu împlinit cu fiecare ascensiune.

400 de metri de verticală probabil că par inspaimantatori…  pentru noi însă, erau cea mai mare bucurie a acelor ani. După ore în șir de încordare fizică, după ore în șir de încordare mentală atingeai creasta și cu o mișcare când veselă, când obosită te ridicai peste ea și vedeai la picioare o lume în coborâre... Fiecare ascensiune era o victorie asupra propriilor limite și cu fiecare ascensiune te reinventai  într-un firesc pe care probabil numai cei care iubesc muntele pot să îl înțeleagă cu adevărat.

În creastă, cu mișcări line, strângeam coarda și o făceam săculeț de pus în spate. Apoi urma momentul acela în care cei doi coechipieri își dădeau mâna într-un gest simplu dar care ascundea întreagă emoție a zilei, întreaga prietenie, tovărășie și bucurie împărtășită. Doi oameni legați într-o coardă: banal și totuși cât de complex.  Cuvintele sunt parcă prea goale pentru a descrie acea stare…

Aranjam rucsacul și pentru că îmi căzuse din buzunarul ei, cartea acelui weekend , am răsfoit-o și am sorbit cu nesaț mirosul de carte nouă. Am pus-o la locul ei, mai trebuia să aștepte puțin, apoi fără vorbe, în acea după-amiază de toamnă am continuat să urcăm Creasta Văii Albe către micul cort amplasat sus, aproape de Hornul lui Gelepeanu, bucata finală care te scotea pe vârful Costilei.
Ce liniște era aici sus, cât de frumos sclipeau în iarba aproape uscată florile mari de colț, atât de stinghere, atât de pufoase și de prețioase. Apoi coechipierul meu Radu s-a dus până pe Caraiman să facă poza această minunată cu micul cort atârnat în vârful crestei. În timp ce rămăsesem singură pe Creasta Văii Albe inițial mi-am permis un moment de liniște, apoi am meditat și m-am rugat pentru iubire și împlinire. Cât timp să fi trecut? Oricum nu conta, liniștea locului mi se scurgea în suflet încet dar sigur. Era plăcut. Florile roz de rododendron înveseleau pantele abrupte și la un moment dat chiar o capră neagră s-a apropiat curioasă. Apoi soarele a început ușor să apună după creastă și să se simtă răcoarea toamnei. Frigul începea să muște, pe Radu îi vedeam încă departe cum își strângea aparatele foto, așa că m-am retras spre cortul micuț suspendat deasupra marelui perete. Am întins izoprenul lângă cort, m-am băgat pe jumătate în sacul de dormit, am scos din rucsac Blestemul Abației și m-am apucat de citit.

Și parcă rândurile pe care le citeam continuau meditația mea de mai înainte către evoluția speciei și ecologiile exotice pe care Dan Doboș le zugrăvea într-un curcubeu de metafore surprinzătoare. O lume fantastică despre care citeam într-un loc cu adevărat fantastic, la numai 2 metri lateral de cea mai mare verticală din Europa de SE. Iarba începuse să clinchene sub vânticelul care pornise să adie, un grup de capre negre trecea liniștit la câțiva metri de mine pe Brâna Mare uitându-se curioase. Câtă liniște, câtă pace și solitudine aici. Busteniul se vedea mic între munți, Crucea Caraimanului se aprinsese iar Radu fluiera vesel pe coborârea Hornului lui Gelepeanu: se întorcea cu una dintre cele mai spectaculoase fotografii…


Foto Peretele Văii Albe: Radu Dumitrescu: http://blog.greywolf.ro/personal/bucegi-creasta-vaii-albe/#more-87
Editare foto: Silvia Iordache
Articolul acesta a fost scris pentru SuperBlog 2012
Cerintele probei: http://super-blog.eu/etapa-22-nemira-cartea-in-habitatul-natural/

3 comentarii:

  1. fiecare are sihăstria sa, în vârf de munte...
    Apropo, îţi stă tare bine blondă! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred că este şi acum! Nu? Muntele-i munte şi fără să fii acolo, în inima lui...

    RăspundețiȘtergere

MY shutterstock

My latest images for sale at Shutterstock:

My most popular images for sale at Shutterstock: