marți, 30 octombrie 2012

Etapa 15. Cum cuceresti cu o carte Nemira?


Enuntul probei: Chiar daca Valentine’s Day e departe, noi ne gandim deja la declaratii de dragoste. Povesteste-ne ce carte de la Nemira ai darui persoanei pe care vrei sa o cuceresti si fa o declaratie de dragoste in ton.

*****


Îl văd aproape de fiecare dată când ies cu rolele în parc, de fapt cei care practicăm cu regularitate acest gen de plimbare avem ture fixe pe care le parcurgem, iar tura lui, un băiat deosebit de înalt și relaxat în mișcări, seamănă foarte mult cu tura mea, doar că el o parcurge în sens invers. Iar din acest motiv, întâlnirile noastre sunt mai mult decât fugitive. Au trecut luni de zile în care ne vedem în Herăstrău. În primele 3 luni doar ne priveam, după aceea, ne adresam un simplu “buna”. Și așa s-au dus mai bine de 7 luni, fiecare cu exercițiul lui, plimbarea lui, preferințele lui. Probabil că la iarnă, pe patinoar o să facem și cunoștință mi-am zis, râzând în sinea mea. În mod evident, la modul în care merge pe role, sigur practică patinaj de performanță.

Toamna a venit, iar zilele s-au scurtat mult și s-a răcorit bine afară. La orele la care ajung eu în parc acum este pustiu și puțin sinistru. Doar cei doi polițiști călare par să asigure liniștea prin trecerea lor din când în când, însă vântul prin Frunze și întunericul mie nu-mi plac, așa că, spre norocul meu am acum un amic de role. Lui i-am destăinuit preferința mea pentru băiatul înalt și a început să radă zicând:

  - Normal că îți place domn’ Profesor. 
Sprancenele mele ridicate l-au făcut să continue cu explicația:
Este profesor de patinaj, aici în parc are ore cu copiii de dimineață până pe la prânz. Chiar el m-a învățat să potrivesc echipamentul de protecție în prima zi când am ieșit în parc.  

Am zâmbit, aveam dreptate. Am continuat seară de seară până când a căzut prima zăpadă. M-am mutat atunci pe patinoarul din Cișmigiu. La patinoar am continuat să îl văd pe Domnul Profesor, să admir măiestria și naturalețea alunecării, ușurința mișcărilor, am continuat să îi zâmbesc iar el a continuat să îmi întoarcă zâmbetul cu plăcere evidentă. Serile treceau una după altă, și semănau perfect una cu altă. Eram doi oameni care își zâmbeau, de aproape un an de zile. Părea că niciodată nu aveam cum să vorbim sau măcar să facem cunoștință. Și totuși într-o zi s-a întâmplat ceva absolut încântător, la ieșirea din patinoar era multă gheață pe covorul de cauciuc și am alunecat. E inutil să vă spun că nu ai suficient timp de reacție și m-am trezit pe jos. Rădeam de mine, râdeau și alții, fusese chiar haioasă dezechilibrarea mea. Dar a mai fost și altceva acolo, Domn’ Profesor mi-a oferit mâna și m-a ajutat să mă ridic. Apoi m-a întrebat dacă nu vreau să bem un ceai! Wow… se pare că acea zicală românească este mai actuală ca niciodată: nu-ți aduce anul ce-ți aduce ceasul! Și așa s-a întâmplat să-l cunosc pe Dan. Am vorbit puțin și cu timiditate, apoi ne-am luat la revedere. Era oricum un pas uriaș, acum la final de sezon de patinoar.

A doua zi era sâmbătă, așa că mi-am dedicat-o ca aproape orice sâmbătă cumpărăturilor. Îmi place la nebunie să mă plimb prin supermarketuri pe lângă standurile de carte. Multe dintre ele sunt generoase și din păcate, printre cele mai pustii zone, așa că îmi plăcea liniștea de acolo și spațiul parcă doar pentru mine. Citeam alene titlurile, și din când în când câte o prefața. La un moment dat, o carte s-a lipit efectiv de mine. Așa este cu cărțile, există unele care trebuie neapărat să plece cu tine acasă. Țineam în mână Cartea ceaiului, iar atunci când am atins-o mi-am amintit de Dan, domnul profesor de patinaj. În puținul timp în care am stat de vorba cu o seară înainte îmi povestise de pasiunea lui pentru arte marțiale. Cred că am asociat astfel ceaiul de la patinoar, cu înclinația și admirația către cultura japoneză a oricărui practicant de arte marțiale și l-am văzut parcă în fața ochilor pe Dan. Cred că eram influențată și multitudinea reclamelor de Valentine’s Day afișate peste tot.

Seara urma să merg din nou la patinoar, era ultima seară și se închidea, pe final de februarie începe să fie destul de cald și gheața era plină de apa, iar eforturile de mentenanță deveneau prea mari. Abia atunci, abia în ultima seară a sezonului m-am dus de la începutul programului și i-am cerut cu timiditate să mă învețe să fac pas adăugat și să schimb direcția față-spate din mers. A râs și s-a conformat, iar eu am progresat enorm doar într-o seară. Ce simplu era dacă vorbeam. La final, mi-am luat rucsacelul de la garderobă, am scos cartea și fără niciun cuvânt i-am oferit-o. A luat-o și cu curiozitate a deschis-o. Pe prima pagină scrisesem cu litere frumoase, rotunde:

 “habar nu am să fac o declarație de dragoste, însă o invitație la ceai în concepția mea este ceva similar”.

A închis cartea, a zâmbit așa cum îmi zâmbea de un an încoace și m-a strâns tare de tot la piept…


Articolul acesta a fost scris pentru SuperBlog 2012
Cerintele probei: http://super-blog.eu/etapa-15-cum-cuceresti-cu-o-carte-nemira/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

MY shutterstock

My latest images for sale at Shutterstock:

My most popular images for sale at Shutterstock: